„Viața unui om este mai puțin importantă decât viața unui animal sălbatic!”
În fiecare an, a treia duminică a lunii noiembrie marchează „Ziua mondială de comemorare a victimelor traficului rutier”.
Cum putem marca această zi în România, țara care își îngroapă anual peste 1500 de persoane decedate în astfel de evenimente și nu reușeste, nici măcar în memoria victimelor, să asigure un minim și decent nivel de compensare a familiilor lovite de doliu?
În acest an, noi Asociația Victimelor Accidentelor de Circulație, dorim să punem în centrul atenţiei justiţia și să arătăm că modul în care sunt tratate și compensate, în urma proceselor penale, familiile victimelor accidentelor, reprezintă o jignire atât la adresa acestora, cât și la adresa actului de justiție.
Viața omului este inestimabilă și nu poate fi apreciată în bani !
Acesta este și motivul pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție din România, în scopul identificării unei soluții echitabile de compensare pentru prejudiciile suferite în astfel de evenimente, a venit în sprijinul judecătorilor și a subliniat că evaluarea durerii trebuie făcută în baza unor criterii clare, unul dintre acestea fiind cel al importanței valorilor lezate prin actul cauzator de prejudicii.
Este oare atât de dificil să identificăm o scară a valorilor și să încercăm să plasăm ființa umană pe o anumită treaptă? În țările civilizate cu un sistem de drept solid, este unanim acceptat că ființa umană reprezintă valoarea supremă.
În România constatăm că ființa umană este mai puțin importantă, ca valoare, decât un animal sălbatic! Astfel, aflăm cu tristețe că pentru uciderea unui om într-un accident rutier, mulți judecători, chiar la nivelul unor Curți de Apel, stabilesc compensații de 10.000 euro în condițiile în care, pentru uciderea unui urs, legislația națională stabilește o compensație de 40.000 euro.
Mai putem vorbii în astfel de cazuri de aplicarea criteriului privind importanța valorilor lezate raportându-ne la o scară a valorilor, în actul de justiție?
Răspunsul este evident! Deși acest criteriu ar trebui să se regăsească în toate deciziile magistraților pentru argumentarea despăgubirilor stabilite, în realitate acesta fie lipsește, fie este menționat strict teoretic, fără a exista o conectare concretă în raționamentul juridic ce a stat la baza stabilirii despăgubirii.
Cum poate reuși o mamă rămasă singură să își crească copiii, să depășească starea de doliu generată de pierderea șoțului într-un accident, constatând că ființa iubită care reprezenta totul pentru familie, nu reprezintă nimic pentru societate?
Sperăm ca acest strigăt de durere și de furie să fie auzit!
Asociația Victimelor Accidentelor de Circulație
Prin președinte,
Cătălin CODESCU