Provocări în expertiza medico-legală a vătămărilor corporale în dreptul civil

Autori : Prof. Univ. Dr. Cristian Stan – INML, Jurist Cătălin Codescu – președinte AVAC

Rezumat

În practica juridică curentă se folosesc aproape exclusiv criteriile medico-legale din codul penal privind aprecierea prejudiciului fizic, respectiv acele repere ce privesc încadrarea juridică a faptei ca infracțiune și implicit răspunderea autorului agresiunii/accidentului/culpei medicale. Constatarea medico-legală și autopsia nu au niciun echivalent probatoriu în dreptul civil, acestea nefiind expertize și nefiind prevăzute de codul de procedură civilă. Numărul de zile de îngrijiri medicale, infirmitatea, punerea în primejdie a vieții, prejudiciul estetic grav și permanent reprezintă repere medico-legale care sunt menționate numai în legislația penală.

Deși aparent lucrurile sunt clare, totuși, o foarte mică proporție din deciziile civile se bazează pe criteriile medicale de apreciere a gravității vătămărilor corporale corespunzătoare dreptului civil. Oare câți juriști s-au întrebat ce înseamnă, ca sintagmă medico-legală „punerea în primejdie a vieții” și cum afectează aceasta viața persoanei vătămate? Aceeași situație incertă apare și în legătură cu infirmitatea sau cu numărul zilelor de îngrijiri medicale unde practica medico-legală este complet neunitară deși teoretic ar trebui să se bazeze pe un barem unic de evaluare, care să poată fi verificat și, eventual, combătut. Există decizii în care partea vătămată a solicitat despăgubiri pentru un prejudiciu estetic evident (ex: o cicatrice facială) ca prejudiciu civil iar acest argument a fost respins motivându-se că din evaluarea medico-legală nu reiese existența unui „prejudiciu estetic grav și permanent”, neînțelegându-se că acest reper medico-legal are semnificație exclusiv pentru încadrarea penală a faptei. Concluzii: Considerăm că reglementarea activității expertului medico-legal independent, ca garant al respectării principiului egalității armelor și implicit a prevederilor art. 6 din CEDO privind procesul echitabil, reprezintă cea mai bună soluție procedurală și științifică de separare a criteriilor civile de cele penale în expertiza medico-legală a vătămărilor corporale.

Întrucât în ultimii ani a fost îmbunătățit cadrul legislativ comunitar cu privire la drepturile victimelor criminalității iar jurisprudența relevantă a CEDO reiterează necesitatea existenței unei garanții aplicabile și efective [1] în ceea ce privește  respectarea drepturilor comunitare și protecția victimei, este de așteptat ca și în România să vedem o recalibrare a actului de justiție în cauzele ce privesc vătămările corporale, astfel încât victimele să ocupe o poziție centrală în cadrul procesului, să fie cu adevărat protejate și să poată, în mod real, să-și valorifice dreptul la despăgubire.

Directiva 2012/29/UE de stabilire a unor norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității prevede, la art. 2, pct. 1, că:  

  • Victimă înseamnă: o persoană fizică ce a suferit un prejudiciu, inclusiv o vătămare a integrității sale fizice, mentale sau emoționale,… cauzată în mod direct de o infracțiune.

Totodată la art. 10 se arată că:

(1) Statele membre se asigură că victimele pot fi audiate în cursul procedurii penale și pot prezenta probe

(2) Normele procedurale în temeiul cărora victimele pot fi audiate în cursul procedurilor penale și pot prezenta probe se stabilesc în cadrul dreptului intern.

În plus, este obligatoriu de reținut că unul din pilonii pe care se bazează jurisprudența CEDO subliniază dreptul victimelor de a le fi luată în serios și remediată încălcarea drepturilor [2].

Înțelegem din textul Directivei, dar și din jurisprudența CEDO, necesitatea obligării statelor membre de adoptare a unor norme interne care să faciliteze atât acest rol activ al victimei în cadrul procedurii judiciare, cât și posibilitatea reală a acesteia de a-și valorifica drepturile lezate,  prezentând probe în acest sens.

Dreptul fundamental al victimelor, în cazul faptelor antisociale care aduc atingere integrității fizice și psihice, este dreptul la despăgubire. 

Stabilirea despăgubirii, respectiv a cuantumului daunelor materiale și morale, pentru valorificarea dreptului la integritate fizică și psihică lezat este atributul exclusiv al judecătorului și se realizează atât în cauzele penale cât și în cauzele civile, în baza legislației civile specifice.

Daunele materiale se apreciază prin aplicarea prevederilor legale în domeniu, analizând documentele – probele depuse la dosar. Pentru aprecierea daunelor morale trebuie spus că nu există nici legislație, nici jurisprudență care să stabilească criterii obligatorii de apreciere, judecătorul urmând a  proceda la particularizarea cauzei și, în baza principiilor de drept și în echitate, să stabilească cuantumul despăgubirii. 

Înalta Curte arată că, în astfel de cauze, trebuie să se procedeze la ”analiza situaţiei personale a tuturor părţilor, a valorilor lezate, a consecinţelor, gravităţii şi duratei, a modului în care se repercutează în viaţa personală, socială, profesională, medicală, a tuturor dintre acestea, a nevoilor de adaptare şi a eforturilor pe care acestea le fac pentru viaţa lor, a posibilităţilor efective de vindecare şi recuperare [3].

Pentru ca victima să poată argumenta modul în care i-a fost afectată viața, severitatea și durata traumelor suferite, în scopul susținerii pretențiilor de despăgubire,  trebuie să aibă acces la probe cu caracter tehnic și științific provenind din domeniul medical – pentru trauma fizică și respectiv din domeniul psihologiei – pentru trauma psihică

Din păcate, actul medico-legal de constatare a vătămărilor ce transpune informația medicală în limbaj juridic în mod frecvent nu cuprinde criteriile civile de apreciere a gravității vătămărilor, ci, de cele mai multe ori, se limitează numai la criteriile penale privind severitatea leziunilor suferite de victimă. 

Nu este mai puțin adevărat că specialistul/expertul trebuie să răspundă obiectivelor stabilite de organul judiciar, iar de cele mai multe ori aceste obiective nu cuprind și reperele civile de apreciere a gravității vătămărilor suferite de victimă, pe fondul lipsei de cunoștințe și/sau de interes, ce generează confuzii între reperele medico-legale specifice dreptului penal și cele specifice dreptului civil.

Numărul de zile de îngrijiri medicale, infirmitatea, punerea în primejdie a vieții, prejudiciul estetic grav și permanent, reprezintă repere medico-legale regăsite NUMAI în legislația PENALĂ, ce ar trebui utilizate pentru și numai pentru încadrarea juridică a faptei, întrucât nu reflectă, într-o manieră directă, obiectivă și completă, impactul evenimentului traumatic în viața victimei. 

Oare câți juriști s-au întrebat ce înseamnă, ca sintagmă medico-legală „punerea în primejdie a vieții” și cum afectează aceasta viața persoanei vătămate?

Există decizii în care partea vătămată a solicitat despăgubiri pentru un prejudiciu estetic evident (ex: o cicatrice facială) ca prejudiciu civil iar acest argument a fost respins motivându-se că din evaluarea medico-legală nu reiese existența unui „prejudiciu estetic grav și permanent”, neînțelegându-se că acest reper medico-legal are semnificație exclusiv pentru încadrarea penală a faptei.

Aceeași situație incertă apare și în legătură cu infirmitatea sau cu numărul zilelor de îngrijiri medicale unde practica medico-legală este complet neunitară deși teoretic ar trebui să se bazeze pe un barem unic de evaluare, care să poată fi verificat și, eventual, combătut.

Astfel, perioada de tratament strict necesar și suficient în procesul de vindecare [4], desigur tisulară, reprezentată statistic de zilele de îngrijiri medicale, este confundată cu perioada de vindecare efectivă, funcțională, de refacere integrală a sănătății. 

În acest mod, aspectele esențiale ce afectează viața victimei, precum durerea, deficitul funcțional, incapacitatea adaptativă sunt nesocotite.

Găsim elocvent punerea în oglindă a două situații traumatice, ambele evaluate în expertiza medico-legală la 45 – 50 de zile de îngrijiri medicale, fără a fi încadrate în infirmitate fizică:

a) tânără de 20 ani, care a suferit un traumatism constând în fractură de claviculă, cu deplasare, fără complicații ulterioare;

b) femeie de 35 ani, care a suferit un traumatism de coloană vertebrală cu fractură tasare de vertebră lombară, în urma căruia se practică chirurgical fuziunea vertebrală spinală (fixare prin osteosinteză a trei corpuri vertebrale). 

Pentru a aprecia impactul acestei vătămări în viața victimei trebuie să reținem că, din punct de vedere medical, se constată că: fuziunea coloanei nu va „repara” problema lipsei de mobilitate a coloanei și nu va diminua durerea resimțită de victimă. 

Operația va limita mișcarea în zona dureroasă a coloanei vertebrale, permițând pacientului/victimei să își îmbunătățească funcțiile locomotorii și să revină la un stil de viață mai apropiat de cel normal, deși nu va mai fi înlăturată niciodată durerea – Durerea este redusă, ca intensitate, în medie cu 75% [5].

În afara riscurilor imediate generate de procedura chirurgicală, fuziunea coloanei vertebrale schimbă modul de funcționare al coloanei vertebrale, limitează mobilitatea, prin transferul stresului de la vertebrele fixate spre zonele adiacente.

Fuziunea spinală a fost asociată cu o accelerare a degenerării discului la nivelurile adiacente ale coloanei vertebrale [6].

Diferențele între cele două situații sunt semnificative sub aspectul impactului evenimentului traumatic în viața victimei, al severității, al duratei, al efortului depus, etc.

Dacă, în primul caz, cel cu fractura de claviculă, există o mare probabilitate ca leziunea să nu afecteze fizic victima pe o perioadă mai mare de 2 luni, în cel de-al doilea caz vorbim de o afectare semnificativă și permanentă a vieții, cu persistența definitivă a durerii, a efortului crescut pentru desfășurarea activităților cotidiene și cu o reducere semnificativă a posibilităților de mișcare. 

Mai mult, procesul de uzură prematură a unor segmente din coloană, în cazul celei de-a doua victimă, va conduce către o agravare în timp a stării de sănătate și implicit la o reducere a capacității adaptative și a capacității de muncă. Iată cum o situație identică din punct de vedere al criteriului zilelor de îngrijiri medicale, este total diferită ca impact în viața victimei. 

Din păcate, constatăm că mulți magistrați cad în capcana evaluării pe acest criteriu, periclitând calitatea actului de justiție. 

Existând aceste confuzii și practici, nici măcar 10 % din deciziile instanțelor nu se bazează pe criteriile medico-legale de apreciere a vătămării corespunzătoare dreptului civil, încălcându-se astfel garanția victimei la un proces echitabil prin raportare la posibilitatea reală de administrare a unui probatoriu eficient în scopul valorificării drepturilor lezate. 

S-a consolidat astfel o jurisprudență bazată pe un silogism juridic eronat, respectiv pe transformarea unor repere medico-legale de drept penal, utilizate în scopul tragerii la răspundere a autorului faptei și al dozării pedepsei, în repere de drept civil necesare stabilirii despăgubirii. 

Cum despăgubirea trebuie făcută în baza legislației civile, și nu a celei penale, considerăm că actul medico-legal din procesul civil trebuie să cuprindă evaluări raportate la criteriile civile de apreciere a gravității vătămărilor, respectiv: deficitul funcțional, incapacitatea adaptativă, capacitatea de muncă și invaliditatea – fiecare dintre acestea putând fi apreciate ca prezente pentru o anumită perioadă de timp sau având un efect definitiv și relevând, în procente sau grade, modul în care este afectată viața victimei; toate aceste criterii împreună asigură un tablou complet, eficient, clar pentru magistratul care va proceda la aprecierea cauzei civile.

Garanția unui proces echitabil este afectată și în cazul constatărilor medico-legale și a autopsiilor, proceduri ce nu fac parte din categoria expertizelor și din acest punct de vedere, nu conferă părților implicate posibilitatea de a participa la constatare prin intermediul unui expert al părții și nici acela de a stabili obiective ale constatării sau expertizelor medico-legale ulterioare, în scopul valorificării efective a drepturilor procesuale.

Cu precădere în cazuri de malpraxis, medicul/medicii asupra căruia există suspiciunea de culpă medicală nu numai că nu este în drept să participe cu un expert parte la aceste proceduri medico-legale dar, nu de puține ori, află despre calitatea procesual penală sau civilă în care se află după câțiva ani de la data evenimentului ce face obiectul cauzei, fiind astfel în imposibilitatea reală de a se apăra în decursul acestor ani prin administrarea de probe în domeniul medico-legal. Aceeași situație apare și în cazul spitalelor.

În ceea ce privește daunele morale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului acordă o reparație echitabilă în astfel de cazuri, recunoscând faptul că durerea, stresul, suferința și frustrarea necesită acordarea unei reparații pentru prejudiciul moral [7].

Totodată, Instanța Supremă din România scoate în evidență căDurerile fizice și psihice constituie cele mai frecvente, mai obișnuite și mai firești, dar în același timp și cele mai grave dintre urmările negative ale atingerilor corporale. Ceea ce se indemnizează este durerea fizică, adică experiența senzorială dezagreabilă și suferințele psihice consecutive unui traumatism, manifestate prin depresii, stări de angoasă, tristețe, teamă. Indemnizarea suferințelor fizice și psihice este tratată sub apelativul pretium doloris

Orice fenomen fizic dureros este perceput prin intermediul sistemului nervos, astfel că, în mod obiectiv, durerea fizică este însoțită de suferințe psihice.” [8]

Răspunsul pacientului (victimei) la durere, respectiv modul în care durerea afectează viața victimei, depinde de: tipul şi gradul leziunii, tipul durerii (somatic, visceral etc.), atitudinea pacientului faţă de durerepersonalitate, nivel de inteligenţă, grad de cultură, anturaj. Semnalul nervos de leziune tisulară este integrat emoţional, perceput după experienţa personală şi modificat după factorii sociali [9].

Terapia durerii este rezultatul unei munci în echipă, în mod frecvent cu medici de familie, neurologi, neurochirurgi, ortopezi, psihologi, și nu în ultimul rând medici de recuperare medicală și kinetofizioterapeuți, susțin specialiștii în domeniu, uneori durerea devenind cronică.

În 2007 Organizația Mondială a Sănătății a confirmat terapia durerii ca drept fundamental, iar pentru respectarea lui a fost semnată Declarația de la Montreal din 2010. 

Iată o altă provocare pentru medicina legală din dreptul civil – cea de implicare activă în transpunerea aspectelor medicale ce privesc durerea, abordate transdiciplinar, în limbaj juridic, în scopul creșterii calității actului medico-legal dar și a actului de justiție. 

Se pot observa diferențe majore între practica instanțelor naționale și ceea ce legislația comunitară și jurisprudența relevantă a CEDO dar și a ÎCCJ evidențiază în ceea ce privește compensarea persoanelor care au suferit vătămări corporale ca urmare a unor infracțiuni sau a altor fapte antisociale.

Legat de daunele materiale, situația este tot atât de gravă, întrucât legislația internă nu recunoaște ca mijloc de probă un document cu valoare științifică ce relevă existența unei nevoi medicale permanente în viața victimei, de o anumită mărime/valoare ce trebuie continuu acoperită financiar în viitor.

Astfel, în cazurile vătămărilor severe ce implică proceduri medicale de recuperare de lungă durată, victima trebuie să accepte despăgubiri cu mult sub necesarul acoperirii cheltuielilor de reabilitare medicală reale.

Conform unui studiu relevant privind reabilitarea pacienților cu leziuni ale măduvei spinării [10]: 

„Costurile directe pentru leziunile medulare sunt maxime pe parcursul primului an de la debut, dar continuă să rămână crescute comparativ cu alte boli, pe tot parcursul vieţii, datorită tehnologiei de asistenţă, asistentului personal, locuinţelor adaptate și serviciilor comunitare adiacente. 

În Statele Unite costurile medii se ridică la aproximativ 250 000 de dolari în primul an și câte 77 000 de dolari pentru următorii ani. 

Costul estimat pe parcursul întregii vieţi la un individ de 25 de ani variază între 898 000 de dolari și 3 000 000 de dolari, în timp ce pentru un individ de 50 de ani, costurile pe parcursul întregii vieţi se estimează a fi între 678 000 de dolari și 

1 700 000 dolari, în funcţie de localizarea geografică și severitate leziunii. ”

Și în cazul stabilirii cheltuielilor materiale apreciem că medicina legală ar trebui să aibă un rol activ și să se implice în mod direct, prin crearea unor bareme bazate pe date statistice științifice medicale, astfel încât dreptul la despăgubire integrală și echitabilă al persoanelor vătămate să nu rămână subevaluat constant ci să capete o cât mai mare obiectivitate raportat la necesitățile reale de tratament și la nivelul de suferință al victimei.

Concluzii

Rolul medicinei legale în cauzele privind vătămările corporale este unul central, de o importanță semnificativă, nu numai sub aspectul posibilității încadrării juridice a faptei ci și al evidențierii științifice a modului în care viața victimei a suferit modificări. 

Având în vedere aceste aspecte și în deplin acord cu normele și principiile europene privind valorificarea drepturilor fundamentale, considerăm că sunt necesare modificări semnificative în legătură cu activitatea de expertiză medico-legală. 

Soluția cea mai viabilă ar fi reglementarea activității expertului medico-legal independent, ca garant al respectării principiului egalității armelor și al prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind procesul echitabil. 

Totodată, prin această soluție legislativă, ar fi respectată și contradictorialitatea procesului ce presupune posibilitatea reală a părţilor de a-și prezenta poziţiile  în cadrul ședinţei de judecată, de a oferi propria interpretare a circumstanţelor cazului, de a prezenta probe, contribuind astfel la stabilirea adevărului și implicit la temeinicia soluţiei instanţei.

Încheiem printr-un extras din Hotărârea CEDO din 16.02.2010 împotriva României: ”Cadrul legislativ instituit de stat pentru reglementarea exercitării medicinei legale trebuie să presupună garanţii suficiente împotriva arbitrarului pentru a consolida încrederea justiţiabililor în acţiunea justiţiei şi credibilitatea sistemului în ansamblu”. [11]

Bibliografie

1. CEDO, Al‐Skeini și alții/Regatul Unit [MC], nr. 55721/07, 7 iulie 2011, punctul 162. 

2. https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra-2015-victims-crime-eu-support_summary_ro_0.pdf  Victimele criminalitatii in UE: dimensiunea si natura sprijinului acordat victimelor, rezumat -The European Agency for Fundamental Rights (FRA) pag 17. 

3. Decizia ÎCCJ nr. 900/2015.

4. Evaluarea  gravității leziunilor traumatice – repere axiologice, criteriologice și metodologice, Editura Gemma, București 2015, sub redacția Acad. Prof. Univ. Dr. Dan Dermengiu, pag. 7.

5. https://danmartin.ro/boli-solutii-terapeutice/patologie-tratata/patologie-spinala-1/durerea-lombarasciatica-dupa-interventia-chirurgicala/.

6. https://centrokinetic.ro/fiziokinetoterapia-explicata/totul-despre-recuperare/dureri-lombare .

7. McGlinchey și alții împotriva Regatului Unit, 2003, pct. 66.

8. Decizia ICCJ nr. 824/2016.

9. Sandu L. Cum tratăm durerea, Ed. Teora, 1996; pag.105-109.

10. Daiana Popa – Reabilitare medicală, Revista profesioniștilor din sănătate 2016, pag. 22-24, http://revistamedicalmarket.ro/articles/issues/pdfd/87

11. Cauza Eugenia Lazăr împotriva României (CEDO, Cererea nr. 32146/05) Hotărâre Strasbourg, 16 februarie 2010.

Această intrare a fost publicată în Utile . Pune legătura în semnele de carte.