Asociația Victimelor Accidentelor de Circulație (AVAC) și Asociația Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT) s-au sesizat cu privire la existența unor situații confuze cu impact direct asupra garantării respectării dreptului la integritate psihică, dar și asupra calității actului de justiție.
Astfel, în suficient de multe cazuri pentru a necesita tragerea unui semnal de alarmă, am constatat că, în activitatea de înfăptuire a justiției, mulți practicieni ai dreptului (magistrați, avocați, etc.), fie ignoră trauma psihică, fie o asimilează traumei fizice sau o consideră un rezultat rezidual al acesteia.
În practică, întâlnim următoarele situații:
- Se confundă noțiunea de durere cu cea de vătămare fizică;
- Se confundă noțiunea de traumă cu cea de vătămare corporală;
- Se confundă știința psihologiei cu diverse discipline medicale și astfel se solicită medicului legist să se pronunțe și cu privire la aspecte traumatologice aflate în competența psihologiei;
- Se ignoră trauma psihică sau se consideră că nu există traumă psihică, dacă medicul legist nu s-a pronunțat în acest sens.
Înainte de a clarifica aspectele semnalate, este util să aducem în discuție ceea ce reține ca referință Înalta Curte de Casație și Justiție din România, în evaluarea traumelor în scopul stabilirii daunelor morale: Victima conștientizează durerea şi leziunea fizică, precum și consecințele acesteia – compasiunea sau dezgustul celor din jur, eventualele modificări ale condițiilor obișnuite de viață, ale statutului profesional, diminuarea posibilităților de afirmare și manifestare în colectivitate. Durerile fizice şi intervenţiile medicale pentru înlăturarea consecinţelor lor generează, de asemenea, suferinţe psihice. Toate aceste împrejurări au rezonanță negativă în plan psihic și afectiv.
Ceea ce se indemnizează este durerea fizică, adică experiența senzorială dezagreabilă și suferințele psihice consecutive unui traumatism, manifestate prin depresii, stări de angoasă, tristețe, teamă. Indemnizarea suferințelor fizice și psihice este tratată sub apelativul pretium doloris.”[1]
În primul rând se impune să precizăm că psihologia este o știință de sine stătătoare, ce nu intră în sfera disciplinelor medicale, iar evaluarea problemelor psihologice, stabilirea impactului acestora în viața unei persoane, metodele psihoterapeutice, nu sunt supuse cenzurii disciplinelor medicale în general și nici medicinii legale în particular. Orice evaluare, critică, apreciere a unui medic legist în legătură cu activitatea unui psiholog sau în legătură cu aspectele de vulnerabilitate ale unei persoane ce se încadrează în aria psihoemoțională aflată în competența psihologiei, este excesivă și ilegală.
Trebuie precizat că în urma oricărui eveniment rutier soldat cu vătămări corporale victima se confruntă cu trauma psihică, severitatea acesteia și impactul în viața victimei făcând obiectul de studiu al psihologiei.
Trauma psihică reprezintă o experiență personală de ruptură interioară (termenul de specialitate fiind „splitare” sau „disociere traumatică”) provocată de factorii situaționali amenințători care copleșesc posibilitățile persoanei de autoreglare, copleșire care presupune profunde trăiri de neputință, frică și vulnerabilitate fără protecție și care generează deteriorări de durată în:
– modul de folosire a energiei psihice (pierdere de energie),
– modul de înțelegere a propriei persoane (devalorizare) și
– mecanismele de autoreglare fizice și psihice (apariția de simptome și boli fizice și psihice).
Factorii amenințători sunt cei care zguduie sau perturbă integritatea fizică și/ sau psihică a persoanei. De aceea, trauma psihică apare chiar și în absența rănilor fizice, dacă a existat o amenințare la adresa pierderii integrității fizice și/sau psihice a persoanei, iar cazul accidentelor de circulație reprezintă una dintre situațiile traumatice tipice, un astfel de eveniment presupunând întotdeauna un risc perceput de pierdere fizică și psihică. Rezultatul accidentului este întotdeauna post evaluare perceptivă, iar acesta poate accentua, în funcție de caracteristicile sale, intensitatea amenințării.
Trăirile profunde de neputință, frică și vulnerabilitate generează ceea ce se numește durere emoțională sau suferință psihică. Aceasta, neacceptată de către persoană și îndeosebi de către cei din jurul său, determină perturbări în funcționarea fizică și psihică, perturbări care se accentuează cu trecerea timpului, mai ales în absența unor măsuri de protecție specifice: recunoaștere, manifestări de compasiune față de durere și/ sau pierderi, acțiuni protective, stimularea relațiilor interpersonale bune, constructive, procese recuperative, inclusiv dar nu limitate la intervenții de tip consiliere psihologică sau psihoterapie.
Cu alte cuvinte, în traumatizarea psihică, trecerea timpului presupune mai degrabă o agravare a pierderilor si perturbărilor și nu ameliorarea acestora. Câteva dintre cele mai serioase tulburări psihice întâlnite după experiențe traumatice nerecunoscute și neabordate corespunzător sunt tulburările depresive, tulburările anxioase, tulburarea de stres posttraumatic, adicțiile.
Referitor la ceea ce reține Înalta Curte cu privire la traumele psihice, arătăm că aspecte precum trăirile profunde de neputință , stările de angoasă, teamă, etc. fac obiectul de studiu, evaluare și terapie al psihologiei, putând fi eliberate documente justificative în acest sens de către specialiștii din domeniul psihologiei clinice. Aceștia și nu medicii legiști, sunt calificați să elaboreze evaluări psihologice ale perturbărilor survenite în psihicul unei persoane – victimă a unui accident rutier, precum și să stabilească gravitatea acestor perturbări și a consecințelor acestora în viața persoanei și a celor din jurul acesteia.
Profesia de psiholog este în mod distinct reglementată[2], existând abilitări legale în sarcina psihologului specialist și ale psihologului principal în „realizarea expertizelor psihologice judiciare și extrajudiciare” și în „asistență psihologică a victimei și agresorului, mediul instituțional sau penitenciar, justiție”[3], astfel că, recomandăm o cunoaștere și o atentă abordare de către toți participanții în procesele actului de justiție a problematicii psihologice a victimelor – în particular a victimelor accidentelor rutiere, care face obiectul acestei discipline științifice distincte, venind, alături de abordarea aspectelor fizice și medicale ale acestora, la stabilirea și înțelegerea exactă, completă a tabloului traumatic. Numai astfel victimele vor fi înțelese, numai astfel o hotărâre judecătorească va acorda victimei recunoașterea suferinței sale, de care are atâta nevoie în procesul dificil spre vindecare.
Încheiem prin a arăta că Legea 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie prevede la art. 22 alin. (6) necesitatea realizării unor asemenea lucrări de specialitate în astfel de cauze, stipulând care sunt instrumentele necesare și utile magistratului, în sensul că: „6)Stabilirea despăgubirii pe cale judecătorească se realizează pe baza probelor cu caracter medical, medico-legal, psihologic [s.n.] și statistic.”
Asociația Victimelor Accidentelor de Circulație, prin președinte dl. Cătălin Codescu
Asociația Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei, prin președinte dna. Diana Vasile
[1] Decizia ÎCCJ nr. 824/2016
[2] http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/211654
[3]Art.7 pct. 2 și 3 din Anexa 1 la Norma din 11 ianuarie 2019 privind competențele profesionale ale psihologilor cu drept de liberă practică a Colegiului Psihologilor din România, publicată în Monitorul Oficial nr. 173 din 5 martie 2019